marți, 23 ianuarie 2018

Gluga și logica


Acum vreo câteva zile tropăiam subțirel prin zona pietonală, când surprind în spatele meu un dialog. 
Ea - voce miorlăită, ”pisiiii”  gen, la momentul acțiunii destul de agasată.

- Mi-e frig la cap, dragă.
- Păi pune-ți gluga, zice el liniștit, cu tonul unuia care greu mai poate fi luat prin surprindere de scumpa sa jumătate.
- Nu se poate. Arăt caraghios cu ea, înțelegi ce vreau să spun?
El nu părea nici să înțeleagă, nici dornic să depună vreun efort în acest sens.
- Ai ales geaca asta în special pentru gluga voluminoasă.
- Normal, ca să-mi țină de cald.
Nu mă pot întoarce să mă uit la ei, da' aproape aș paria că și-a dat ochii peste cap, ”nimic nu pricepe ăsta”.
- Atunci pune-o pe cap, reia el netulburat și în continuare nepricepând.
- Nu, ți-am zis doar că arăt caraghios!!

La punctul ăsta am intrat într-un magazin, așa că n-am mai putut urmări discuția.  Oare cum s-o fi încheiat...? 🤔

duminică, 21 ianuarie 2018

Pe tărâm american (XI): Manhattan Beach, Malibu și Venice Beach


Stau câteodată și mă întreb de ce mă ”îndemn” atât de greu să scriu despre concediul din America... Nu e din cauză că a trecut deja o jumătate de an de când am traversat Atlanticul; pentru mine e ca și cum ar fi fost ieri, îmi revin mereu amintiri, mă uit frecvent la poze și scutur din cap a neîncredere: ”chiar am fost noi pe acolo? Chiar am străbătut Manhattan în lung și-n lat? Chiar am jucat la casino în Las Vegas? Chiar am stat la plajă în Malibu? Chiar ne-am plimbat prin Santa Barbara...?”. Cu toate acestea însă, anevoie mă adun să scriu.

Vorbă lungă, sărăcia omului. Unde rămăsesem? Așa, la plajă... La plaje, mai bine zis, pentru că în Los Angeles am vizitat mai multe. În cel mai recent articol pe temă, vă povestisem despre Santa Monica și primele impresii pe care mi le-a lăsat Oceanul Pacific. Ocean pe care l-am ”salutat” câteva zile mai târziu, când am petrecut câteva ore pe plaja din....

Malibu

Plaja asta mi-a rămas în amintire în special datorită faptului că aici m-am aventurat în apă. N-am înotat, pentru că apa era destul de rece, dar nici n-am simțit nevoia. Mi-a fost suficient să ”ating” oceanul și să-i spun în gând ”bine te-am găsit”. 


Ne-am plimbat pe plajă, eu m-am cocoțat pe stabilopozi și am privit salvamarii, gândindu-mă la ce altceva decât la ”Baywatch”. Plaja arată așa cum o văzusem în filme și m-a emoționat mult întâlnirea cu Oceanul Pacific, chiar dacă a fost destul de scurtă și n-am avut parte de valuri grandioase.


Manhattan Beach  

Nu auziserăm despre această plajă până să ajungem în Los Angeles, dar cu siguranță vizitarea ei a fost memorabilă. În primul rând, ne-am învârtit o groază de vreme până am găsit loc de parcare, ceea ce reprezintă un indiciu notabil despre cât de căutată este. 

”Aici au cea mai bună înghețată din regiune”, mi-a spus mătușa mea, așa că ne-am așezat la coadă, răbdători și plini de curiozitate. Am optat pentru caramel sărat și sirop de arțar. Fără să exagerez absolut deloc, nu crezusem că poate exista ceva atât de bun pe lume. 

(Oarecum off topic: îmi plăcea și înainte, dar de când m-am întors din SUA aș mânca orice-cu-sirop-de-arțar. Cred că aș fi în stare să-l pun și-n ciorbă. Bine că nu gătesc prea des).

Vilele de pe faleză sunt absolut spectaculoase. Preț de o clipă, mi-am imaginat cum-ar-fi-să. Apoi am scuturat din cap. Unele vise au rolul de-a rămâne exact ceea ce sunt: vise. 




Pe promenada din Manhattan Beach am băut cafea cu borcanul. Vreau să zic, la propriu. Așa se vindea și erai rugat politicos să returnezi recipientul 😃


”Parcare rezervată vrăjitoarelor. Oricine altcineva va deveni broască râioasă”.


Trebuie să fi fost niște vrăjitoare moderne, că n-am văzut pe nicăieri mături parcate. 

Venice Beach  

Asta nu fusese în plan, dar mă bucur foarte mult că n-am ratat-o. Am ajuns la Venice Beach într-o plimbare cu mătușă-mea (jupânul n-a mai vrut să iasă, a rămas acasă pentru a se odihni și ne-a pregătit niște paste demențiale). Deși inițial voiam să ne ducem la Observator, am renunțat din lipsă de locuri de parcare, așa că ne-am zis ”hai să mergem unde vedem cu ochii, ne-om opri noi undeva...”. Și ne-am oprit la Venice Beach, așa s-a nimerit 🙂 O plimbare pe Venice Boardwalk n-ar trebui în niciun caz să lipsească atunci când vizitezi Los Angeles. Practic, este un fel de Vama Veche la scară mult mai mare, mai dinamică, mai plină de graffiti și mai colorată. 

Am nimerit la ora prânzului - cum spuneam, vizita nu fusese planificată - și n-am făcut nici măcar o poză. Habar n-am de ce, poate pentru că eram ocupată să privesc 🙂 Aici am văzut cei mai mulți skaters, rollers și performers de spectacole stradale și tot aici se află cel mai mare teren de skateboard, folosit inclusiv în multe pelicule turnate în Los Angeles.

Mai bine de jumătate de oră am petrecut-o într-un magazin cu articole lucrate manual de către nativi și acolo chiar aș fi vrut să fotografiez, dar am fost rugată de vânzător să n-o fac. Era spectaculos... zeci de modele de poșete în toate modelele și culorile imaginabile, tricouri, șepci și pălării de soare, dreamcatchers, accesorii și bijuterii din jad și câte și mai câte...

Am stat la o cafenea și am mâncat o consacrată ”American apple pie”. Bună a fost. La plecare, cineva s-a oferit să-mi ghicească viitorul, contra sumei de zece dolari. Fie vorba-ntre noi, dacă aș fi fost singură, am puternica bănuială că m-aș fi aventurat :))) 

Despre vizita la Santa Barbara voi scrie separat. Și acolo ne-am plimbat pe plajă, dar a fost mult mai mult decât atât, așa încât locația va face obiectul unui articol de sine stătător.

În altă ordine de idei, îmi propun să nu mai las să treacă nicio săptămână fără cel puțin un articol despre vacanța peste ocean. Nu de alta, dar parcă văd că plecăm în următorul concediu și eu n-am terminat cu America :))) 

marți, 16 ianuarie 2018

”Zombie”, cântecul despre lupta mea câștigată


Într-o zi de primăvară a anului 1995, să tot fi fost jumătatea lui aprilie, m-am pomenit că maică-mea - care tocmai venise de la școală (era profesoară) - îmi dă o casetă. ”Top Hits from MTV 6”, scria pe ea - unii dintre voi își vor mai fi amintind celebrele casete cu ”selecții”, care multora ne-au luminat adolescența și prima tinerețe. 
”Ce-i cu asta? De când îmi cumperi tu casete?”.
”N-am cumpărat-o”, zice, ”am confiscat-o provizoriu de la niște elevi care se preocupau cu ea în loc să fie atenți la oră. Le-o dau mâine înapoi. Cred că tu n-o ai, poate vrei s-o asculți”. 
M-am uitat pe copertă. Cu mici excepții, piesele incluse nu-mi spuneau mare lucru - ”Tears don't lie”, ”Here comes the Hotstepper”, ”All I wanna do”, ”Zombie”, ”Love religion”, ”Take a bow”, ”There is a star....”. 

Hmm, să vedem. Am introdus caseta în micul meu casetofon roșu, de care mă leagă un pogon de nostalgii și-am lăsat muzica să curgă, îndeletnicindu-mă și cu altceva între timp și ascultând cu jumătate de ureche. 
Dintr-odată o anume piesă, o anume voce m-a lovit direct în suflet. Nu cunoșteam nici melodia, nici formația. Dar vocea avea o melancolie dulce, insinuantă, care mi-a atins cele mai ascunse resorturi ale inimii. Am derulat banda înapoi și am ascultat-o din nou. Și din nou. Și încă o dată. Nu înțelegeam decât parțial textul, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Era o lume întreagă în vocea aceea, ale cărei inflexiuni, ulterior devenite inconfundabile, exercitau o irezistibilă atracție asupra mea, o voce care își striga revolta la adresa violenței, pierderilor și visurilor moarte. 

Mult mai târziu, aveam să aflu că piesa respectivă a fost inspirată de un atac al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și face referire la evenimentele ce au avut loc la Dublin în primăvara lui 1916, cunoscute ca ”The Easter Rising”, când mai mulți irlandezi s-au revoltat și au pus sechestru pe mai multe clădiri din oraș, în încercarea de-a alunga ocupația engleză din țară și a instaura Republica Irlandeză. 

O ascultam pentru prima dată pe Dolores O'Riordan - interpretând cântecul care-a devenit un punct central de referință în viața mea și la care în ultimii 23 de ani m-am întors de mii de ori, cred.

Pentru că este cântecul care m-a petrecut în noua mea viață.



Am simțit că nu mai puteam trăi fără melodia asta, trebuia pur și simplu să o am, să știu că o pot asculta ori de câte ori simt nevoia. Am înregistrat caseta în mare parte numai din motiv de ”Zombie” și o ascultasem de câteva zeci de ori deja atunci când m-am internat în Spitalul Militar din Iași, în vederea a ceea ce urma să devină lupta pentru viața mea.

Îmi luasem și casetofonul - chiar dacă n-aveam walkman, era suficient de mic încât să fie ușor manevrabil și ascultam muzică la căști. Aveam doar vreo cinci casete cu mine, dintre care patru nu cred că le-am parcurs decât o dată. Am ascultat la infinit și de fiecare cu aceeași plăcere caseta cu ”Top Hits from MTV 6”, întorcându-mă la ”Zombie” iar și iar. Inconfundabila orchestrație și vocea lui Dolores O'Riordan deveniseră o forță palpabilă care-mi dădea energia și curajul de-a face față la ceea ce mi se întâmpla. Era o senzație aproape fizică. În ajunul operației am ascultat piesa pe repeat până spre ora două noaptea și dimineață am intrat în salonul preoperator lălăind entuziasmată ”Zombieeeeeee, Zombieeeeee”, de se minuna anestezistul că el n-a mai avut pacient care să cânte în timp ce e pregătit pentru intervenție.
Din ce mi s-a povestit, la prima trezire din anestezie (de care nu-mi amintesc), eu râdeam și fredonam. Nu mi s-a spus ce anume, dar nu e greu să-mi imaginez.

În săptămânile următoare am ascultat ”Zombie” aproape fără întrerupere.
Am ascultat-o în timp ce așteptam să se termine perfuzia.
Am ascultat-o în lungile, interminabilele ore petrecute la Reanimare, deși-mi era atât de rău încât nici capul nu-l puteam mișca fără să amețesc.
Am ascultat-o după ce m-am trezit dintr-un leșin care se întâmplase pentru că mă încăpățânasem să-ncerc să mă duc la baie fără ajutor.
Am ascultat-o printre lacrimi de epuizare sufletească, de frică și de durere.
Am ascultat-o gândindu-mă la omul de care mă îndrăgostisem în săptămânile acelea, care-a fost prima mea iubire adevărată și una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții.
Și-am ascultat-o de (alte) sute de ori pe parcursul anului care-a urmat, un an de coșmar și de încleștare cu mine însămi, în încercarea de-a asimila ceea ce aflasem între timp că mi se întâmplase.

Fiecare nouă audiere a piesei a însemnat tot atâtea mici zvâcnete de forță și curaj, care m-au scos în cele din urmă la liman și m-au ajutat să fac pace cu mine însămi.
Revin și-n ziua de azi la ea și e ca un fel de reculegere, de rememorare nu atât a suferinței de atunci, cât mai ales a faptului că am învins. Și mai reprezintă și o amintire a celui pe care l-am iubit cu toată puterea și inocența dragostei de la 15 ani.

Ieri, Dolores O'Riordan și-a luat chitara și-a plecat în singura călătorie fără întoarcere. N-o voi uita niciodată. Nu doar că mi-a schimbat viața. Foarte probabil, a contribuit la faptul că nu mi-am pierdut mințile.

Odihnească-se în pace.

duminică, 14 ianuarie 2018

Scurte de duminică seara


* E foarte emoționant să asiști, chiar dacă - în mod firesc, date fiind împrejurările, numai de pe margine - la un moment de triumf profesional al soțului tău. Puține lucruri sunt mai frumoase și puține clipe mai memorabile decât să te îmbeți de aplauzele unei întregi săli, care-i sunt adresate. 

* Cântarul îmi spune că am slăbit 3 kilograme în ultimele două săptămâni. Ține-m-ar. Da' e foarte plictisitor să mănânci mere în loc de napolitane cu cremă caramel și să bei apă în loc de Dr. Pepper, vă spun.

* Am reușit să bramburesc niște programări. Cre'că de la cura de slăbire mi se trage, că nu mă mai pot concentra. Cre'că sigur. 

* Mi-am făcut programare pentru operația de implanturi dentare. Medicul chirurg e ”galonat” (în sensul că are două titluri de doctor, experiență îndelungată în domeniu și numeroase referințe mai mult decât entuziaste), dar nu e deloc genul meu. Adică nici nu are peste 50 de ani, nici nu seamănă cu Zubin și nici ochelari nu poartă. S-alege prafu' de criteriile mele estetico-medicale, lumeeee.

Am citit undeva că a lăsa vasele nespălate este direct proporțional cu iubirea de sine. Mă uit spre chiuvetă și constat că mă iubesc nespus.

* La naiba cu ziua de luni, că mai bine mă făcea mama.... rentieră, ca să nu zic altcumva. 

* Apropo de luni, habar nu am câte zile lucrez săptămâna asta. Cinci, sigur nu. Mai probabil șase, că prestăm și sâmbăta. Și, deloc exclus, șapte, că duminică se vor face niște update-uri în sistem și, ca de obicei în astfel de împrejurări, trebuie să rulăm câteva teste pentru a ne asigura că nu s-a bușit minunăția de sistem. Iar eu sunt Key User, deci treaba asta cade-n sarcina mea.
- Când pot să-mi iau liber săptămâna viitoare?, m-am interesat suav, din vreme.
- Ahrrrmffdhmmm, păi stai, să vedem, să plănuim.  Nu știm.  Da' de ce?

Chiar așa, de ce? Stau și eu și mă-ntreb =)))) 

marți, 9 ianuarie 2018

Globurile de Aur 2018: all (in) black și-o curcă despuiată


Anul trecut n-am scris nici despre rochiile de la Globurile de Aur, nici despre cele de la Oscar. Traversam o perioadă cam turbulentă și aveam mai puțin chef ca oricând de acest subiect. În același timp, constat că anul ăsta nu sunt prea multe de scris, dat fiind faptul că actrițele au abordat, în covârșitoarea majoritate, ținute de culoare neagră - în spiritul lui #metoo, care a făcut ravagii. Și bine că a făcut.... gemea covorul de câtă mizerie se adunase sub el de-a lungul anilor. 

(Off topic: îmi pare foarte rău, nespus de rău pentru Kevin Spacey. Dar dacă e adevărat fie și numai jumătate din ceea ce se vehiculează în presă, și-a pus singur cruce carierei). 

Revenind la rochii, se putea să nu se ițească vreo curcă nonconformistă, care să iasă din rând și să nu respecte codul cromatic? Anul acesta, curca s-a numit Blanca Blanco. Habar n-am cine e duduia, drept să spun. Și văzând-o în ce hal s-a îmbrăcat, sau mai bine-zis nu s-a îmbrăcat, concluzionez că nu pierd nimic. 


Zici că-i de pe ștrase. Ba uneori parcă și fetele alea arată ceva mai cumsecade. 

Nicole Kidman a fost elogiată pentru ținuta ei, dar personal rochia mi se pare destul de banală. Adică știu că negrul e menit să fie sobru - asta era și ideea, de fapt - însă croiala poate conferi personalitate inclusiv acestei non-culori.


Cât despre coafură, serios acuma... ce-i cu lațele alea atârnânde?

Mă uit la Naomi Campbell și aproape-mi vine să aplaud. E perfectă, pur și simplu perfectă. 


Și după aceea mă uit la Sarah Jessica Parker și mă-ntreb când și de ce i s-o fi aburit oglinda.


Rochia aia pare făcută din resturi provenite de la alte ținute. Nu vi se pare? 

Despre Heidi Klum am mai mormăit eu acum vreo doi ani că a furat paiele pentru cuibar ale cocorilor.


Bag seama că anul ăsta a recidivat. Iar intră cocorii în grevă c-au rămas fără paie... să vedeți de n-o fi așa. 

Jessica Biel mi-a plăcut de asemenea, chiar dacă ținuta n-a fost complet neagră - dar are un chichirez, un chelcășoz atrăgător. 


Un plus pentru coafură și machiaj, din ce-am văzut până acum îmi par printre cele mai reușite. 

Nu știu cine e Tracee Ellis Ross, dar outfit-ul e deosebit de interesant, cu bonus pentru turban.


Știți ce-i mai lipsește lui Alison Sudol (oricine-o fi respectiva, că nici de ea n-am auzit)? Peștele de sticlă, asta-i mai trebuie, ca să se asorteze la mileurile alea tuflite pe fusta dânsei. 


Și părul.... cred că i s-a făcut milă de cocorii lăsați de Nicole Kidman fără paie și s-a gândit să compenseze nițel lipsa lor.

Trăgând cortina și peste ediția de anul acesta a Globurilor de Aur, nu pot spune că am rămas neapărat cu ceva memorabil în ceea ce privește ținutele. Păi dacă n-a fost și Björk. Având în vedere celebrul antecedent cu rochia-lebădă, nu m-ar fi mirat să apară acum costumată-n corb și să recite cu aplomb celebrul poem al lui Edgar Allan Poe.